Ce m-a determinat să creez acest blog? Nu aș putea spune. Poate faptul că toată lumea e într-o oarecare măsură dependentă de internet, poate pentru că, fiind prea leneșă să țin un jurnal scris de mână, am ales această cale pentru a împărtăși anumite impresii, poate doar mă incită ideea de a realiza și eu ceva pe cale virtuală. Poate toate acestea adunate la un loc. Nu știu. Cert este că există mii de blog-uri, pe diverse teme, fiecare încercând să fie cât mai plăcut, mai interesant.
Așa că purced la muncă, cu speranța că voi reuși. Cel puțin voi încerca. Nu există zi în care să nu ies din casă și să nu observ o „ poveste” care ori mă șochează, ori mă amuză, ori mă infurie, ori îmi creează o stare de dezamăgire, ori mă face să sper.
Nu sunt persoana care să creadă că are întotdeauna dreptate. Sunt un om obișnuit care greșește și el, dar care crede cu adevărat în bun simț, respect, demnitate și mai ales în recunoașterea propriilor greșeli. De aceea mă deranjează când un adult nu recunoaște că a greșit și, mai ales, când dă vina pe alții pentru propriile greșeli, cerând să mai fie și sancționați.
Le cerem copiilor să fie responsabili, să dea dovadă de bun simț, dar, ca adulți, le dăm dovadă de contrariu. Și atunci mă întreb: Ce să învețe acești copii? De ce să respecte ceea ce le spunem, dacă noi nu le respectăm? Copilul alege ceea ce îi convine și ceea ce este comod. El nu stă să analizeze dacă e bine (și de ce e bine), sau dacă e rău(și de ce e rău).
De multe ori am observat, așteptând să traversez o trecere semaforizată, cum unii adulți nu au răbdare să se schimbe culoarea semaforului în verde și traverseaza. Dacă se întamplă să fie claxonați, tot ei sunt cei revoltați. Cu altă ocazie, când așteptam în stație un autobuz, o mulțime de oameni au traversat strada prin loc nepermis, încurcând șoferii. La un moment dat, am vazut chiar o bunică cu nepoata de mână cum, pregătindu-se să traverseze, o învață să nu se grăbească că vorba aceea: „ vrei să te calce mașina?”. Eu aș fi întrebat-o pe bunică dacă nu era mai bine ca această lecție să i-o dea nepoatei la vreo 100 de metri mai încolo, unde era o trecere de pietoni. Din păcate nu am avut ocazia, deoarece cele două se angajaseră deja în traversare.
Întotdeauna am considerat că cea mai bună modalitate de a învăța pe cineva ceva este puterea exemplului personal. Sunt convinsă că și persoanele din exemplele de mai sus cred același lucru, doar că de la teorie la practică este o cale lungă pe care nu sunt dispuse să o parcurgă. Doar suntem în secolul vitezei și trebuie să scurtăm tot ce putem, inclusiv viața, dacă e necesar.
